Position Love Love Pt Road Map

Making Best Best

BIBLIOTECA VOX DEI / BIOGRAFII Position Love Love Pt Road Map

Position Love Love Pt Road Map

Scriind rapid, Calvin#351;i-a terminat prima sa ediţie a cărţii Institutes of the Christian Religion în 1536. Aceasta s-a bucurat de o cerere populară largă, şi rezerva originală a fost extenuată într-un an. În loc să o retipărească, Calvin a revizuit-o, şi ediţia din 1539 a extins în mod substanţial lucrarea originală. Acesta a fost tiparul lui Calvin în următoarele ediţii latine din 1543, 1550 şi 1559. Ediţiile franceze au fost tipărite în 1545 şi 1560, iar franceza lui Calvin este uşoară şi la fel de influentă ca şi germana lui Luther pentru formarea dialectului modern. Fiecare ediţie latină a fost o rearanjare a materialului de mai înainte, cât şi o adăugare a unor componente noi. Dacă acesta ar fi fost singurul dar al condeiului lui Calvin, acesta ar fi fost suficient. Dar Calvin a scris şi comentarii despre aproape fiecare carte din Biblie, a editat multe tratate şi a predicat aproape în fiecare zi în Geneva.

Geneva a fost triumful şi încercarea lui Calvin. În 1536, Guillaume Farel l-a făcut de ruşine pe Calvin în împărtăşirea conducerii Genevei. Această perioadă din viaţa lui Calvin a durat până când consiliul oraşului l-a dat afară în aprilie 1538. Calvin era prea rigid pentru gustul lor. El s-a stabilit în Strasbourg şi a păstorit o adunare. Aici el şi-a început cealaltă lucrare a vieţii sale, comentând cărţile din Biblie. Începând cu comentariul asupra lui Romani, scris cel puţin parţial şi publicat în Strasbourg în 1540, Calvin a comentat majoritatea cărţilor din Scriptură. Totuşi, Geneva l-a chemat înapoi în 1541. Crezând că Geneva este chemarea sa particulară, Calvin s-a întors. El a trăit acolo uneori sprijinind consiliul iar alteori mustrându-i aspru, până când a murit în 1564. În această perioadă Calvin a făcut cealaltă contribuţie majoră a sa faţă de biserică, pregătind şi apoi forţând consiliul oraşului să ratifice Ordonanţele sale Clericale ale Bisericii din Geneva. În acestea se găsesc toate principiile politicii Reformate. În 1564, fiind debil din pricina unor serii de îmbolnăviri, Calvin a murit în Geneva. După termenii testamentului său, el a fost îngropat într-un mormânt nemarcat, pentru a împiedica orice posibilitate de idolatrie.

Gândirea lui Calvin este marcată de o dialectică permanentă dintre perspectiva unui creator în întregime pur şi bun, Dumnezeu, şi fiinţa creată şi coruptă, umanitatea. Antropologia sa şi soteriologia arată dependenţa sa de Augustin, cu voinţa fiind cumva limitată în aplicaţia umană, şi fără putere faţă de efectul schimbării statutului ei cu privire la mântuire. Totuşi, Calvin echilibrează cu un accent inimos asupra răspunsului uman la dragostea şi mila lui Dumnezeu în ordinea creată, prin acţiune corectă deopotrivă în lumea umană şi chiar şi în lumea naturii.

Filozofia

Cunoaşterea Filozofiei

Dată fiind antipatia ocazională a lui Calvin pentru filozofi, este prea tentant să îl vezi pe el ca fiind cineva care a cunoscut foarte puţină filozofie, astfel că el lovea ceea ce nu cunoştea. Totuşi oricât de tentant poate fi aceasta, pur şi simplu este neadevărat. În cartea sa Institutes, în tratatele sale, şi în comentarii, Calvin demonstrează în mod continuu o familiarizare deopotrivă cu cunoştinţa filozofică generală şi cu cunoştinţa specifică ce pare să fi fost dobândită prin studiul său a scrierilor lor. Ceea ce pare cel mai semnificativ despre folosirea filozofiei de către Calvin este că în general, el refuză să accepte un sistem filozofic. Mai degrabă, el consideră filozofia ca şi istoria încercării înţelepciunii umane de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei umane. Astfel, filozofii şi teoriile lor devin mai degrabă paradigme pentru considerare, decât structuri pentru organizarea gândirii.

Astfel, efortul lui Calvin de a folosi filozofia trebuie să fie înţeles mai degrabă ca o parte a umanismului său, decât ca o unealtă a coerenţei sistematizării gândului său. Calvin a pus logica în curiculum-ul Academiei din Geneva. El putea ilustra credinţa cu cele patru cauzalităţi ale lui Aristotel. El poate folosi gândurile filozofilor ca şi ajutoare pentru antrenarea minţii, şi credea că nu mulţi pastori şi cu siguranţă nici un doctor din biserică nu putea fi ignorant faţă de filozofie. Dar din această privinţă el a trăit într-o tensiune constantă cu iritarea sa faţă de filozofie şi faţă de eforturile filozofilor care şi-au depăşit locul lor potrivit.

Epistemologia

Aşa cum am notat, Calvin poate părea prea aspru cu privire la filozofie. Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu, Calvin afirmă că în acest punct devine clar „cât de volubil şi-a arătat prostimea şi stupiditatea întregul trib de filozofi! Căci chiar dacă îl putem scuza pe celălalt (care acţionează ca unul care rosteşte prostii), Plato, cel mai religios dintre toţi şi cel mai prevăzător, dispare şi el în globul său rotund.” (Institutes of Christian Religion I.v.11) Calvin găseşte că chiar cel mai înţelept dintre filozofi nu se compară cu „scrierile sfinte,” care au în sine puterea de a mişca inima cititorului. (ICR I.viii.1) Puterea Scripturii este că ea poartă evanghelia, asigurată de prezenţa Duhului Sfânt, astfel că al ei cuvânt poate transporta sufletul. Calvin afirmă că scopul lui Dumnezeu în învăţătura biblică a esenţei sale infinite şi spirituale, este să respingă chiar cele mai subtile speculaţii ale filozofiei seculare (ICR I.viii.1) Chiar aceia care au dobândit primul rang intelectual, nu poate ajunge la înălţimea care este naturală Evangheliei. (Comentariu la 1 Corinteni 2:7).

            Totuşi, Calvin nu este simplu anti-filozofic, urând cuvintele filozofilor şi ale filozofiei în general. Dacă era aşa, ar fi cerut el logica în Academia din Geneva? Mai degrabă, el a dorit să întoarcă întrebările despre înţelepciune şi filozofie în mod clar înspre ascultare de Hristos. Astfel, în comentariul asupra lui 1 Corinteni, Calvin scrie că

„Căci orice cunoştinţă şi înţelegere are un om ea nu contează pentru nimic decât dacă se bazează pe înţelepciunea adevărată; şi nu este de o valoare mai mare pentru înţelegerea învăţăturii spirituale decât ochiul unui om orb pentru a distinge culorile. Amândouă trebuie să fie însoţite în mod atent pentru că (1) acea cunoaştere a tuturor ştiinţelor este un fum mare despărţită de ştiinţa cerească a lui Hristos; şi (2) că omul cu toată perspicacitatea sa este la fel de idiot cu privire la înţelegerea prin el însuşi a misterelor lui Dumnezeu ca şi un măgar care este incapabil să înţeleagă armonia muzicală.”

Punctul interesant cu privire la acest pasaj este că aici Calvin nu defăimează filozofia umană şi nici raţiunea umană. Mai degrabă, el discută care ar trebui să fie scopul adevărat al cunoştinţei sau al înţelegerii, şi care este temelia reală a cunoaşterii umane. Aici, Calvin nu se întoarce la un principiu evident în sine al lui Aristotel, temelia sa în schimb este înţelepciunea adevărată. Pentru Calvin, fraza „înţelepciunea adevărată” (vera sapientia) ascultă imediat de începutul propoziţiei din Institutes. (ICR I.i.1) Aceasta a fost baza „înţelepciunii adevărate şi solide” (vera ac solida sapientia) pe care o căuta Calvin, singurul loc din care epistemologia putea fi întemeiată în mod sigur. Raţiunea şi roadele raţiunii îşi au locul lor. Totuşi, acel loc nu porunceşte un privilegiu peste înţelepciunea revelată.

            Acest punct de vedere instrumental îi permite lui Calvin să laude roadele raţiunii. Raţiunea umană se poate ridica uneori să considere adevăruri care sunt mai presus de înţelegerea ei, dar nu poate oferi verificările necesare pentru a asigura că investigaţiile sale sunt considerate cu grijă şi în mod corect. Raţiunea este suficient de inteligentă pentru a gusta ceva din lucrurile de sus, deşi este mai nepăsătoare cu privire la investigarea lor.” (ICR II.ii.13). Calvin împarte raţiunea, dându-i adâncimi variate de penetrare potrivit cu subiectul ei materie. El a putut să scrie „Aceasta este deosebirea: că există un fel de înţelegere a lucrurilor pământeşti; şi alta a celor cereşti. Eu numesc „lucrurile pământeşti” cele care nu aparţin lui Dumnezeu şi Împărăţiei sale, despre justiţia adevărată, sau despre binecuvântarea vieţii viitoare; dar care îşi au semnificaţia şi relaţia lor cu privire la viaţa actuală şi sunt, într-un sens, limitate între limitele lor.” (ICR II.ii.13)